Pierdut printre schimbări.

Sună alarma. 6:30. Cu ochii cârpiți de somn și cu mintea încețoșată de vise mă îndrept spre tărâmul misterelor:baia. Dinții, fața...încep să văd mai bine.Lucrurile prind contur.

Întoarcerea în cameră marchează prima decizie a zilei: hainele. Iau prima cămașă și primul ”blug” și le așez pe purtător. Prima schimbare a zilei a fost făcută. 

Cărțile din ghiozdan.A doua schimbare. 

Mâncarea. A treia schmbare. 

Paltonul, a patra. 

Și tot așa. Până la sfârșitul zilei.
Trăiesc înconjurată de schimbări. Și de cele mai multe ori, în încercarea de a ține pasul cu ele, mă pierd. Un amalgam de schimbări e precum un roi de termite sau de muște tzetze.
Te acaparează și gata ești! Pac! Și tu te-ai schimbat. Societatea și vremurile însă, sunt mai mult decât deschise la schimbare. Ele chiar o cer, ți-o impun în mod subversiv, în așa fel încât tu, individul dezorientat și naiv, nici măcar nu o simți. Slăbește pentru rolul ăsta. Îngrașă-te pentru celălalt. Aderă la religia mea sau altfel nu ne căsătorim.
Fă aia, aia, aia și cealaltă ca să te primim în clubul nostru. Totul inoculat însă cu atât de multă delicatețe încât ajungi să crezi că TU ești cel ce ți-ai
dorit-o. 

Acest tip de schimbări s-ar putea foarte bine numi pseudo-schimbări.
Sunt schimbări, dar de fapt nu sunt. Tind spre, dar originea "impusă" le deviază de la axa propriu-zisă.
Schimbarea reală este cea pe care de fapt, nu o simți. Ea stă acolo, coace, se dezvoltă și ia amploare, în adâncul ființei noastre. Și nu o simțim când se manifestă. 

Schimbarea adevărată începe în momentul în care te oprești. Acea situație în care ”you stop and stare”. Acea situație în care îți spui: ”Vreau o schimbare.” , pe care încet și cu perseverență începi să o urmezi. 

Cel mai adesea însă, oamenii nu se opresc. Ei aleargă. Mereu și mereu. Și aleargă sămanii până când simt că nu mai au suflu în ei. Și când simt că nu-i mai țin puterile, se opresc. Pentru cei mai mulți însă, este puțin prea târziu.

Întotdeauna m-am înfiorat la gândul că , într-o bună zi voi face parte dintre ei mulți. Și de teamă, mă mai opresc și eu din când în când și mai arunc o privire în spate. După care pornesc din nou.

Dar știu că viața e un șir continuu de schimbări, care fie trebuie acceptate, fie trebuie inițiate. Și mai știu că în orice moment al vieții te-ai opri și ai realiza că viața ta nu e așa cum ai vrea să fie, tu, OMUL, ai puterea să o iei de la început și să trăiești așa cum ai visat.

                                       

                     

Despre....

Despre speranță se spun multe lucruri.
Se spune că moare ultima, se spune că trăim cu speranța dar murim cu regretul. 
Și se mai spune că ea este cea mai importantă dintre virtuțile creștinești.
Cred însă că, speranța se naște din nevoia omului de a crede necontenit în ceva.De a-și imagina că undeva, acolo, la capătul tunelului, fiecare intre noi avem luminița noastră.
Speranța vine din cumplita durere de a te simți singur. Și atunci te învelești în speranță așa cum ți-ai înveli copilașul într-o pătură. Te simți protejat și mergi mai departe.
E o pelerină invizibilă care te apară de vânt și ploaie și pe care nimeni
nu ți-o poate lua vreodată, pentru că fiecare dintre noi poartă pelerina lui.
În sufletul omului speranța moare întotdeauna ultima. Și oricât de puternică ar părea în fața furtunilor, totul se agață de un fir de ață, de fapt. Cea mai mică dezamagire te poate face să simți picăturile reci de ploaie până la os.În speranță ne găsim un refugiu. Credem în nevoia noastră de a merge mai departe, indiferent de cât de greu ar fi, pentru că știm că, într-un final vom ajunge la steaua noastra. 
Speranța este de fapt nevoia de a crede în miracol. Nevoia de a merge mai departe.
Nevoia de găsi o fărâmă de umanitate chiar și în lucrurile neînsuflețite. Nevoia...nevoia de a fi oameni.
Nevoia de a avea umerii protejați de vânt și ploaie, chiar și atunci când pelerina ne-a fost smulsă de furtună...
Nevoia de oameni.

Stresu`,bată-l vina!

Suntem stresați.
Stres la școală, stres acasă, stres peste tot. Suntem într-o fugă continuă și nu pot să nu observ că tot mai mulți am dat-o pe cafea și antidepresive. Amuzant, nu?
Paradoxul e că ne place să fim stresați. Parcă ne place să nu dormim noaptea, să avem ochii cât cepele a doua zi, să nu fim în stare să ne ținem ochii deschiși, să ne cadă capul de pe umeri la primul semn de neatenție.
Stresul a existat de când lumea. Nu suntem primii care îl descoperă, nu suntem primii afectați.
E interesant de observat cum, pe măsură ce anii trec și stresul "crește", suntem tot mai puțin capabili să îi facem față.
Dacă ne-am opri pentru o clipă și am analiza situația, ne-am da seama că stresul ni-l creem singuri. Din simpla dorință de a face prea multe lucruri deodată. Totul se aglomerează pe ultima sută, nu mai apucaăm să facem nimic, randamentul  e aproape de zero, și, ca și când nu ar fi destul , pentru că intotdeauna trebuie să existe și un colac peste pupăză, ne mai mor și câteva sute sau mii de neuroni în timp ce noi suntem stresați.
În mileniul în care totul e posibil, e incredibil cum totul pare atât de "untouchable".
Cu câteva sute de ani în urmă, oamenii nu aveau internet care să îi ajute în munca de cercetare, de exemplu. Le lua câțiva ani buni să facă o documentare. Noi suntem la un click distanță. Ei nu aveau telefoane mobile și totuși, relațiile interumane se păstrau vii, în ciuda distanței și a dificultăților de comunicare. Nu aveau apă curentă și nici căldură în calorifere și totuși erau mai puțin bolnavi decât noi și mai rezistenți la frig, căldură și alte cele. Și așa mai departe. Există o grămadă de exemple și nu mi-ar ajunge 10 postări ca să le enumăr pe toate.
Doar atât mai pot să adaug: What the fuck is wrong with us?!

Despre frică și alți demoni

Copil fiind, eram...ca toți ceilalți de fapt: fugeam până nu mai aveam suflu-n mine, mă urcam în pomi și – chestie pe care nu m-aș mai încumeta să o fac niciodată- făceam demonstrații de echilibristică (in pom!) și tot felul de minuni, de mi se zbârlește părul de pe ceafă numai când mă gândesc!

Dar să revenim la personalitatea mea debordant de curajoasă... Pe atunci nu dețineam niciun fel de noțiuni – nici măcar vagi- despre ce ar putea sa însemne frica. Ce să mai vorbim despre faptul că ar putea să mi se întâmple ceva escaladând gardurile, cotețele animalelor sau alte ”obstacole” întâlnite în cadrul maratoanelor fără număr pe care le făceam împreună cu ceilalți zănatici de pe stradă. Nici nu-mi trecea prin minte că aș putea să-mi rup gâtul sau picioarele, argumente pe care mama întotdeauna mi le aducea în încercarea de a-și motiva pedeapsa la care mă supunea când mă întorceam cu pantalonii sfâșiați și papucii rupți de la joacă. Cred că aveam o figură în genul creaturilor din desenele animate care atunci când se miră sau nu înțeleg ceva își țin mâinile la spate și adoptă un zâmbet tâmp care se dorește a fi inocent.

Timpul însă a reușit să mă lecuiască de ce nu a reușit mama cu toate pedepsele ei. El nu mi-a fost niciodată prieten, deși nu înțeleg de ce. Am încercat să nu îl sfidez, să nu îl iau peste picior, să mă adaptez ”vremurilor” pe care le-a impus. Dar cu acest  personaj pe cât de serios pe atât de amuzant, îmi voi încheia socotelile altădată.

Domnul Timp, deci, nu m-a cruțat și....încet și sistematic – ca broscuța din poveste care i-a întrecut pe cei doi iepuri ce se credeau șmecheri- mi-a sădit și apoi ”îngrijit” sămânța păcătoasă a fricii.

Frica de eșec,  frica de dezamăgiri, frica de înfrângeri. Frica de responsabilități, frica de greutăți, frica de angajamente. Frica de necunoscut, frica de nou, frica de mai rău. Frica de înstrăinare, frica de uitare, frica de ....iubire.

Toate aceste frici și multe altele clădesc ireversibil și iremediabil monștrii ai fricii pe care îi adăpostesc pe urmă în ele mai vulnerabile cotloane ale ființei mele. Și dacă ar fi doar asta, probabil că aș reuși să îi dresez cumva, să îi țin în lanțuri de fier cum erau ținuti zmeii de către Fat Frumos. 

Dar nu....frica aceasta nu se mulțumește cu ”a exista”. Ea aspiră spre ”a acționa” . Și, eu cel puțin mă duelez în fiecare zi, pe viață și pe moarte chiar, cu un demon în creștere ( știți, ca sugarii pe care îi vezi în fiecare zi că uite, a mai crescut umpic ) . Și ghiciți cine iese de cele mai multe ori învingător....

Unii oameni spun că frica e constructivă. Te face să eviți situațiile limită sau traumatizante care te pot lăsa cu sechele. Și tot ei mai spun că...frica e bună pentru că te face să realizezi că ÎNCĂ mai ai ceva de pierdut. Nu-i așa că sună excelent? Să știi că există ceva care îți justifică lipsa acută de curaj poate fi , într-adevăr, reconfortant. 

Nimănui nu-i place să fie numit fricos. E considerat a fi jenant, penibil, discreditator. Toți am vrea să fim  curajoși însă curajul....e un demon cel puțin de aceeași talie cu frica. Pentru că nu există oameni doar curajoși sau doar fricoși. Există oameni în ființa cărora curajul și frica coexistă, creând o relație de co-dependență care uneori degenerează în confruntări aprige. Și ce se întâmplă când acești doi giganți se înfruntă?

Ies scântei. Și ce sunt scânteile? Sămânță de îndoială...